Helenio Herrera, primul mare revoluţionar al fotbalului. În prezent, cu mici excepţii, marile echipe se bazează în primul rând pe apărare. De obicei, antrenorii pornesc orice partidă de la premisa defensivei perfect organizate, care indiferent de ce s-ar întâmpla nu are voie să primească gol. Un astfel de tehnician este şi marele Jose Mourinho, care pe oriunde a antrenat, primul lucru de care avea grijă era acela să nu primească gol. Cea mai celebră replică a sa în acest sens, a venit anul trecut, la returul cu FC Barcelona din semifinalele Ligii Campionilor. După ce în tur, Inter învinsese cu 3-1, el le-a spus fotbaliştilor proprii: “Nu mă interesează mingea! N-avem ce face cu ea! Daţi-le-o lor!”. Nici măcar superba echipă a Barcelonei nu se bazează numai pe atac, fapt dovedit de lungul şir de partide în care nu a luat mai mult de un gol.

Înainte, principala preocupare a fotbaliştilor era aceea de a da mai multe goluri decât adversarul. Nu şi a jucătorilor de la Inter Milano, începând cu anul 1960, când pe banca echipei italiene a sosit francezo-argentinianul Helenio Herrera. După ce antrenase timp de un deceniu cu mult succes în Spania şi Portugalia, s-a hotărât să schimbe aerul. A venit la Milano cu un palmares bogat, construit din patru titluri în fotbalul iberic (câte două cu Atletico Madrid şi cu FC Barcelona) şi o Cupă a Oraşelor Târguri, cucerită împreună cu clubul catalan.

Sursa: webalcie.it

Mutarea ce a revoluţionat jocul lui Inter a fost celebrul 5-3-2, formulă gândită exclusiv pe principii defensive şi care trebuie să se descurce în ofensivă pe contraatac. Celebrul “lacăt” a lui Herrera a fost primul club ce a adoptat sistemul de joc cu libero, adică acel fundaş central ce rămânea între ceilalţi apărători şi portar, ca o măsură de precauţie.Tactica a dat roade şi într-un decurs de numai trei ani, Inter a cucerit trei campionate în Peninsulă, dar şi mai important, şi-a adjudecat de două ori Cupa Campionilor Europeni şi de două ori Cupa Intercontinentală. Toate cele şapte trofee au fost câştigate între 1963 şi 1966. Helenio a mai rămas doi ani la Milano, fără a mai câştiga nimic. Chiar şi aşa a antrenat şi în acest timp cu destul succes, atrăgându-şi notorietatea şi pentru unele replici, dintre care cea mai celebră: ”Echipa noastră joacă mai bine în 10 oameni decât în 11”, venită în urma unui meci în care Inter a fost nevoită să joace o repriză în inferioritate. De asemenea, el s-a făcut cunsocut şi pentru că şi-a suspendat un fotbalist care a spus într-un interviu că ”am venit să jucăm la Roma”, în loc să spună că ”am venit să învingem la Roma”!

Helenio Herrera, primul mare revoluţionar al fotbalului

În 1968 ajunge la AS Roma şi la finalul primului sezon, câştigă Cupa Italiei. Cu toate acestea, între el şi preşedinte se produce o ruptură definitivă în urma morţii fotbalistului Giuliano Taccola, care deşi era bolnav a fost forţat multe meciuri de Herrera. Un alt crez de-al său, “cine nu dă totul, dă de fapt nimic”, a avut de această dată, urmări tragice. La finalul lui 1970, preşedintele Alvaro Marchini, a invocat lipsa rezultatelor pentru a-l demite. Pe lângă toate acestea un bun motiv putea fi şi salariul său uriaş, de 150.000 de lire sterline pe an, mai mult decât al oricărui alt antrenor în acele vremuri.

A urmat o pauză de trei ani, după care o preia iar pe Inter Milano. De această dată cu mai puţin succes. De fapt, nu a rezistat decât un an, după care s-a retras. Suferise un infarct şi pur şi simplu nu-şi mai dorea să antreneze cu normă întreagă. S-a retras la Veneţia unde avea să trăiască până la finalul vieţii. Totuşi, în 1978 o preia pentru un an pe Rimini, pentru ca mai apoi să poposească alte două sezoane pe banca unui mare club pe care îl antrenase cu aproape două decenii în urmă: FC Barcelona. În ultimul său an de antrenorat, reuşeşte să-şi adjudece Cupa Spaniei.

La 71 de ani se retrage definitiv. De fapt, vârsta sa este relativă, întrucât în anii 50 el şi-a schimbat anul naşterii din 1910, în 1916! A fost o altă ciudăţenie din viaţa sa, care a cunoscut şi alte episoade inedite. Născut fiind în Argentina, părinţii săi erau din Spania, iar tatăl său avea statutul de anarhist spaniol aflat în exil. Pe când micul Helenio avea doar patru ani, a emigrat împreună cu familia, în Maroc, la Casablanca, acolo unde a dobândit cetăţenia franceză.

Dincolo de viaţa personală, Herrera este cunoscut ca primul antrenor care a condus trei selecţionate (Franţa, Spania şi Italia – ultimele două în aceeaşi perioadă când o antrena şi echipa de aur a lui Inter) şi singurul alături de Guus Hiddink, ce şi-a trecut în palmares trei echipe reprezentative ce se aflau în primele zece ale lumii la momentul respectiv. De asemenea, a fost prima figură proeminentă dintre antrenorii lumii, având în vedere că, după cum ar spune în prezent Sir Alex Ferguson, el era vedeta echipei. În acele vremuri performanţele cluburilor se raportau mai ales la un anumit jucător (Real Madridul lui Di Stefano), dar Interul anilor 60, rămâne şi azi cunoscut drept echipa lui Herrera.

Sursa: storiedicalcio.altervista.org

Sursa: esfutbol.es